Tinerete incerta

Tinereţea este acea perioadă a vieţii în care fiecare dintre noi căutăm să fim un “altul”.

Ieşiţi din copilărie, unde grijile sunt aproape inexistente, tânărul se confruntă cu o schimbare ca va fi definitorie pentru intreaga existenţă.

Adolescenţa este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii deoarece acum începi să cunoşti pentru prima dată cum este să te îndrăgosteşti de cineva şi, dacă această dragoste se transformă într-o iubire pură, atunci îţi doreşti ca timpul să stea în loc … iar această stare să dureze o veşnicie.

Bucuria de a-aparţine-cuiva ne călăuzeşte spre a ne dori un viitor în care orice obstacol al vieţii să îl depăşim alături-de-cineva.

Timpul tinereţii este unul foarte preţios.

In aceste circumstanţe, alegerile pe care individul le va face face în tinereţe vor avea un impact semnificativ asupra viitorului acestuia, căci aceste alegeri vor face ca aşteptările de la viaţă să se concretizeze sau, din contră, se vor dovedi a fi doar o iluzie.

Deşi atunci când ne naştem nimeni nu ne întreabă dacă suntem de acord să venim pe această lume, totuşi conştientizăm că nu suntem doar simpli spectatori şi că fiecare individ caută să preţuiască acest Dar – Darul vieţii – şi încearcă să ţintească spre anumite idealuri care au menirea de a trasa un anumit sens existenţei sale.

Omul este o fiinţă socială. El trăieşte alături de semenii săi şi acţiunile pe care le desfăşoară influenţează viaţa celorlalţi şi, totodată, ceea ce ceilalţi întreprind are efect asupra individului în parte.

Intotdeauna individul este interesat să aibă ceea ce e mai Bun pentru el.

Nu ne este indiferent ceea ce se întâmplă cu viaţa noastră şi ne străduim să obţinem ceea ce corespunde dorinţelor noastre.

Insă, nu întotdeauna ceea ce ne dorim se şi realizează, căci înfăptuirea unui vis presupune să experiezi o realitate care are la bază un sistem ce funcţionează după anumite reguli şi nu vom avea nicio garanţie că respectând aceste reguli, vom reusi să ne atingem idealurile.

Democraţia este un sistem realtiv şi nu aduce cu sine nicio certitudine.

Sistemul desemnează o mulţime de relaţii între anumite variabile , iar aceste variabile corespund intereselor fiecarui individ.

Cel mai mare obstacol în atingerea idealurilor specifice tinereţilor noastre îl constituie sistemul însuşi.

Atunci când renunţam la speranţa şi incetăm să mai luptăm pentru un ideal al tinereţii, devenim victime ale sistemului.

Şi, la final, se ridică întrebarea : Care este însă idealul suprem al tinereţii?

Pentru unii fericirea, pentru alţii bogăţia, iar, pentru cei cu înclinaţii religioase, idealul suprem este să ajungă în paradis.

In ceea ce mă priveşte, eu încă mai cred în acel paradis al tinereţii  … însă cel puţin acum ştiu că acest paradis nu este un loc pe care să îl cauţi, căci nu contează unde vom ajunge ci mult mai important este cum ne simţim într-un moment al vieţii noastre când suntem o parte din ceva … iar dintre toate momentele, cel mai măreţ este cel al Iubirii … şi când vei găsi acel moment … el va dura o veşnicie.

Tratat despre Nemurire si Iubire

Acest articol va avea 4 parti si momentan nu este complet. Ramaneti aproape 🙂 !

Partea I

Niciun om nu stie ce va ramane din el dupa moarte. Din cele mai vechi timpuri, cei mai multi au crezut, si unii cred si astazi, ca vor continua sa traiasca. Credinciosii crestini se incred in promisiunile Bibliei. Celui de religie hindusa ii este foarte clar , ca fiecare suflet a mai trait deja in nenumarate forme trecurte si ca va exista si in viitor sub noi infatisari; el crede in metempsihoza. Popoarele primitive cunosc aparitia morilor ca si spirit. Grecii aveau o sarbatoare a tuturor sufletelor, prin care tineau ospat in cinstea mortilor, si care se incheia printr-o somare a sufletelor de a se intoarce in taramul de jos.

Si in lumea moderna ca si in trecut insa, existau oameni care se indoiau. Conceptia lor este urmatoarea : atunci cand dormim , cel putin in somnul adanc fara vise, nu avem nicio constiinta si nicio amintire. Si dupa trezire, ne amintim la fel de putin de aceasta stare. Ideea ca sufletul se trezeste din nou, este valabila doar atata timp cat trupul ramane in viata in timpul somnului. Daca insa trupul moare, nu mai exista nicio trezire. Niciodata  nu am intalnit un suflet fara trup. Niciun mort nu s-a ma intors vreodata. Asa spun scepticii.

Doar unul singur s-a intors, raspunde credinciosul crestin : Iisus Christos. Invierea sa, este pentru credincios o garantie a invierii tuturor oamenilor. Pretutindeni, spun popoarele, au aparut (s-au ivit) morti. Multi s-au intors , raspund spiritistii

Insa atestarea acestor fapte nu este la fel de evidenta cum este dovada realitatii acestei lumi. Imprejurarile in care anumiti martori declara ca au vazut sau au auzit morti sunt dubioase. Ele pot fi o iluzie a simturilor sau chiar simple escrocherii (inselatorii). Cu cat lumea este mai clar explicata (deslusita) cu atat mai putin exista aparitii ale spiritului. In fapt, nu se poate constata cu ajutorul experientei senzoriale, existenta unui suflet fara corp (independent de trup, corp). Cel mai grobian mod de a dovedi inexistenta unui suflet separat de corp a fost intreprins de un principe indian cu doua milenii in urma. El ii inchidea pe criminali in lazi si ii tinea acolo pana cand acestia mureau, iar apoi poruncea sa se cerceteze daca se vede iesind  sufletul sau daca se poate constata o micsorare  a greutatii lazilor in care tocmai decedasera criminalii.

Faptul ca de-a lungul milenilor cei mai buni si cei mai intelepti oameni au crezut in nemurire starneste o oroare. Insa credinta lor si credinta stramosilor nostri nu ne poate constrange sa credem si noi. Caci nu este un temei suficient al adevarului ceea ce stramosii ne-au spus. Omul isi doreste sa creada prin cunoastere. Insa, cu toate acestea, toate dovezile filosofice care se pronunta in favoarea nemuririi, asa cum de-a lungul istoriei, de la Platon pana in prezent, se dovedesc a fi nrezistente. Nemurirea nu poate fi nici combatuta (infirmata) dar nici nu poate fi dovedita. Este ciudat : odata pe unul il cuprinde fericirea pe altul spaima : ar putea fi totusi posibil sa fim nemuritori. Nemurirea aduce cu sine in lumea cealalta fie rasplata fie pedeapsa. Dupa credinta hindusa, in functie de faptele noastre pamantene, ne vom renaste in forme de existenta inferioare sau superioare. Dupa credinta biblica, avem in fata Iadul sau Paradisul. Din planul constiintei noastre izvoreste, in cazul unei morti iminente, Frica fata de ce va urma dupa moarte. Este Nimicul cu adevarat nimic? Gandul la visele, care ar putea veni in „Somnul Mortii”, il forteaza, il constrange pe cel care doreste sa se sinuciada ( asemenea lui Hamlet, personajul din opera cu acelasi nume al lui William Shakespeare) , sa renunte la acest gand . Insa exista multi oameni care mor in liniste, cu seninatate, fara sa stie ce va urma, fara sa creada in nemurire sau fara sa o nege.

Nu putem spune cu o ceritudine hotaratoare (pe care o putem dobandi de la lucrurile din lume) daca exista sau nu Nemurire.

Multi oameni isi schimba conceptia despre Nemurire in asa fel incat propria lor Nemurire devine lipsita de importanta : „mor, dar copii mei traiesc” , „mor, insa poporul din care fac parte si pentru care imi dau viata va trai”, mor, insa omenirea va trai un viitor maret intemeiat pe dreptate si libertate”, „mor, insa opera mea va dainui”. Renuntarea la propria nemurirere devine defapt o alta forma a sigurantei nemuririi. Insa aceasta forma de Nemurire este una prezumtiva : pentru copii, pentru popor, pentru o stare a omenirii, pentru fiecare opera etc, Ideaa nemuririi a aici nemarginirea temporara a mereu altui muritor, care n cele din urma chiar si aceasta nemerginare va ajunge la un sfarsit.

Doar intr-o singura forma necesitatea nemuririi devine nesemnificativa si dispare,in gandire : este suficient ca Dumnezeu exista, nu vreau nimic pentru mine, ci vreau ceea ce el vrea si eu nu stiu. Aici este atinsa limita extrema, unde totul, lumea si noi insine incetam. Aceasta limita este accesibila daca pasim pe drumul cel drept inca din aceasta viata.Daca Dumnezeu exista, atunci, in aceasta lume, omul nu este pierdut. Inaintea lui Dumnezeu, omul este sigur ca intr-un anumit sens, lumea depinde de el. Pentru realitatea unei lumi, care nu este definitiva, si pentru el in mod particular, conteaza ceea ce el face si gandeste.

Acesta este drumul care conduce spre adevaratul inteles al ideeii despre nemurire. Aici este punctul crucial al explicatiei : omul iubeste si are in fata constiinta sa. I se poate supune si poate alege Binele. Se dispretuieste cand actioneaza impotriva cconstiintei : cand minte, cand inseala si cand tradeaza.

Manifestarea constiintei se realizeaza inca din planul realitatii pe care o traieste. Nu doar in realatiile cu semenii sai actioneaza constiinta umana ci chiar si fata de animale sau mediul inconjurator.

In Efemeritate insasi el gaseste mesagerii Vesniciei. Ceea ce lui i-a devenit prezent in iubirea sa, ceea ce el savarseste prin auto-depasire, devine constient de o realitate care nu se epuizeaza (termina) cu efemeritatea realului empiric , realitate pentru care notiunea de nemurire , despre care el nu stie nimic, incepe sa aiba o semnificatie.

Prin aceasta metoda nu se poate ajunge la o determinare obiectiva a nemuririi.

Filosoful Immanuel Kant incearca sa traseze cu claritate drumul ce poate conduce spre nemurire. Varianta lui este urmatoarea : tot ceea ce intalnim in aceasta lume are legatura cu formele conceptiilor noastre formate in spatiu si timp si cu formele gandirii noastre. Vedem ceea ce este in fata ochilor nostri, traim ceea ce este prezent, contemporan,- gandim ceea ce este obiectual , concret, real,- insasi existenta vesnica  reflecta  aspectul ce tine de timp. Intr-un singur loc omul reuseste sa isi atinga originea existentei, care apare plasat in lume. Acest loc este propria Libertate . In fiecare suflet este prezenta o virtutate, ceea ce depaseste latura vizibila a lumii. Si astfel constiinta este umpluta de Iubire, iubire prin care omul poate ajunge inca din timpul vietii sa se descopere pe sine.

Este vorba despre un Gand, care poate fi inselator, care pare imposibil de realizat, dar care in acelasi timp este foarte profund deoarece lumineaza originea existentei noastre. El implica dorinta de a fi implinit intr-un moment hotarator, incat poate fi inteles intr-o clipa.

Daca meditam la aceste ganduri  si reusim sa le transpunem in fapte, atunci se produce o transformare radicala a cunasterii noastre despre lume. Printr-o astfel de „Revolutie a felului-de-a-gandi”, nemurirea devine cu totul Altceva. Ea nu este starea de fapt a unei existente (Dasein) anterioare sau viitoare.Mai degreaba, eternitatea,  este atinsa in timp,atunci cand are loc o „strapungere” in dimensiunea spatio – temporara, iar existenta senzoriala a lumi se manifesta in libertate. Desi poate suna absurd, in aceasta viata, inca din dimenisunea temporala se poate decide ce este etern. Decizia din Puterea Iubirii si din porunca Constiintei, este in aparenta deja eternitatea. Prezentul eternitatii este  Nemurirea. De aceasta Nemurire sunt sigur in clipele profunde, ea ma poate insoti in zilele obisnuite din viata mea. Nemurirea nu este continut al cunoasterii noastre, ci este continut al Iubirii . Ea se manifesta in fidelitatea actiunilor noastre.

Aceasta cunostinta a nemuririi nu are nevoie de o cunoastere obiectiva, de o garantie, este lipsita de amenintare. Ea rezida in frumoasa realitate a Iubirii, realitate in care suntem daruiti unul celuilalt.   Suntem muritori acolo unde incetam sa iubim, si nemuritori acolo unde iubim.

II.     ♀ I ♥ U ♥ B ♥ I ♥ R ♥ E    ♂

Marea taina a iubirii este unirea  pe care ea o realizeaza cei ce se iubesc, fara desfiintarea  lor ca subiecte libere. Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul, asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt, ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.

Intre cei ce se iubesc nu este separatie. Pe de alta parte, ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata o identitate de eu-ri. Energia care se comunica de la unul la altul in cei ce se iubesc nu are un caracter fizic si nu se comunica in forma in care se comunica energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-si trimite numai o energie in fiinta celui iubitor, ci pe sine insusi intreg, fara sa inceteze de a ramane in sine. E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor, incat nu se mai stie care trimite odata cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalt: cel iubit sau cel ce iubeste ?

Aceasta lucrare a chipului fiintei iubite absorbit de fiinta iubitoare si vice-versa a fost obsevata si descrisa de Ludwig Binswanger, psihiatru elvetian si pionier in campul psihologiei existentiale. El numeste aceasta absorbire a chipului iubit si transformarea pe care o provoaca : imaginatie sau inchipuire , in senul etimologic al cuvintelor. Imaginatia aceasta nu este o simpla fantezie sau iluzie, fara obiect real, ci primirea in suflet a chipului unei fiinte reale, o legatura intima intre doua fiinte ce se iubesc. Chipul fiintei iubite sau iubitoare primit in mine il traiesc ca pe o adevarata sustinere sau intemeiere a vietii mele.

Binswanger nu se multumeste cu constatarea acestui fapt al iubirii „imaginative”, al bucuriei de a avea chipul fiintei iubite mereu in cuget, ci cauta si o explicatie a ei. Iar explicatia o gaseste intr-o unire fundamentala, realizata intre persoanele ce se iubesc. Ca subiect suveran experiem si pe orice semen al nostru, cum ne experiem si subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, facut obiect. Dar daca subiectul nu-l poate capta, ceea ce se intampla mai ales in iubire, cand nici nu incerc asa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, in iubire eu totusi il experiez ca daruit mie; eu nu ma simt pe mine ca un ins singuratic in opozitie cu el, sau pe el in opozitie cu mine, caci daca ar fi asa, legatura dragostei ar fi rupta. In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualitatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.

Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de „eul” propriu si nu pot dispune singur de el.

Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu tu nu devenim propretatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde liberatatea, fara a inceta sa fii si al tau. eu sunt adica al nostru si tu esti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traiere, asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.

Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necesar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca as simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de procupare si de slujire. Imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi subbstitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine. In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de  mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea.

Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie, prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constiinta de „noi”.

Propiu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui „noi” comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, creăm o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afară de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o proprietate individuală sau comună, dar le traim in comun ; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe „noi”, si tu, pe „noi” .  De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta in mine, sau a mea in tine, ci ca „intalnire”, ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si liberatate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregime a mea prin tine si a ta, prin mine.

Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile rale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta. Apartenenta mea si a ta la un „noi” comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul : „partir c’est mourir un peu”. Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce l-am facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui „noi”, al unei realitati comune căreia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest „noi”, fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explică acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarată minune : că tu mă iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, căci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte că fără el n-ar putea trăi. Dar nu intelege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu isi poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el.

Acesta este reversul mandriei si al parerii de sine. Aici se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se slaieste de orice continut.

Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea niciun ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui.

S-ar parea, la prima vedere, că ceea ce ne determină la aceasta delăsare de a acorda atentia noastră unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovărăsească dragostea noastră. Dar smerenia adevarata nu pregetă de a acorda altora toată atentia; sentimenul putzinătătzii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne facă să uităm de putina importantă ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordăm altuia toată atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine.

Simtirea smerita a aceastei putinătăti a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Cresterea aceasta este uriasa. Goethe o socoteste chiar infinita, considerand ca intalnirea a doua persoane in dragoste echivaleaza cu punerea lor in legatura cu izvorul infinit al existentei : ” Deine  Gewalt wird unendlich vermehrt wenn du glaubst, dass ich dich liebe” = ” Autoritatea ta se amplifica la infint daca tu crezi ca eu te iubesc „. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot pulsul pe care-l experiez il reduc la el.

Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea recirpoca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin ioubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovoare reciproca si, prin urmare, suprema cale de cunoastere in care nu e pasiv, ci mai liber ca in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult.

Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea.

Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Aici intervine „imaginatia”. Dandu-mi seama printr-o experienta directa ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.